Trecutul nostru a rămas palpabil până în prezent lăsând în urmă nenumărate obiecte, vestigii, documente si fapte necesare atât cercetării obiective cât si memoriei colective – mai subiectivă, de obicei.
Primele vestigii sunt din perioada paleoliticului (epoca de piatră, 100.000-40.000 î.Cr.). Sunt semnificative, din acest punct de vedere uneltele din piatră cioplită găsite în vecinătatea Băilor Miercurea-Ciuc, aproximativ de vârsta de 50.000 de ani. Dar avem vestigii si din perioade mai recente. Muzeele, instituţiile de cercetare deţin un tezaur important din epoca bronzului, a fierului, epoca romană, epoca marilor migraţii.
Dar istoria scrisă a judetului începe numai cu stabilirea secuimii pe aceste meleaguri. Primele surse scrise sunt registrele de dări papale, care ne dau, începând cu secolul XIV. date despre localităţile zonei si despre plătitorii de taxe. Secuimea care s-a stabilit pe aceste meleaguri în secolul XII-XIII, secole la rând a avut rolul de a apăra graniţele estice. S-a şi achitat de această sarcină, când de bunăvoie, când silit cu forţa.
De la stabilirea lor secuii au trăit în comunităţi autonome, independente, autoorganizate pe principii militare. Celula de bază a aşezămintelor secuieşti este „zecimea”, din acestea s-au format satele secuieşti. Satele cu un număr mai mare de locuitori s-au format din mai multe zecimi, acestea putând fi identificate şi până în zilele noastre. Dar există şi cazuri, în care satul format ulterior este bazat pe o singură zecime de odinioară. Procesul nu poate fi delimitat exact în timp. Comunitatea satelor dintr-o zonă a format „scaunele” secuieşti, o formă de organizare care prezintă similarităţi cu judeţele din celelalte părti ale ţării, cu marea şi esenţiala diferenţă că scaunele erau organizate pe principiile autonomiei, de jos şi nu impuse de sus, de regalitate. Putem observa două nivele de organizare, de scaunele (de exemplu Trei Scaune, Scaunul Odorheiului, etc.) organizate pe principii tribale (mai exact pe neamuri), care coincideau cu locul de stabilire a neamului respectiv, aparţin aşa numitele „scaune-fiu” (Cristurul, Casinul, Gheorghenii). Scaunele au fost conduse de căpitanii scaunelor. În caz de război, secuii au fost conduşi de aceştia, cu propriile arme, cu propriile provizii, organizaţi în zecimile mai sus amintite. Problemele interne erau soluţionate de Judecătoria Scaunului, mai recent de Judecătorul Regal al Scaunului.
Acest sistem autonom a fost desfiinţat cu forţă de administraţia austriacă, odată cu anexarea Transilvaniei de către Imperiul Austriac. De la aceea dată îndatoririle secuilor au rămas aceiaşi, dar drepturile, privilegiile au fost retrase. Ca urmare secuii s-au răzvrătit de mai multe ori, jertfându-se pentru apărarea libertăţilor strămoşeşti, pentru păstrarea autonomiei. Monumentul de la Siculeni, ridicat în memoria masacrului din 1764 este mărturia uneia dintre mişcările de rezistenţă, când s-au opus încercării de reorganizare a trupelor de grăniceri după modelul austriac, cu ignorarea organizării anterioare şi a drepturilor si privilegiilor lor, finalizată cu masacrarea a peste 200 de secui si emigrarea a mii de secui în Moldova. Acei secui s-au stabilit în Bucovina, creând o colonie de şapte sate unde au trăit până în 1940, când au fost evacuaţi şi mutaţi în Bacica, Iugoslavia, apoi, în 1944 mutaţi iarăşi în Ungaria.
Periodic, timpurile şi aşa grele au fost urmate de perioade şi mai grele, când secuii au emigrat în masă, părăsind locurile natale. Între aceştia însă întotdeauna au fost relativ mai puţini învăţaţii, artiştii, grosul emigranţilor fiind bărbaţi tineri, dispuşi să înfrunte greutăţile vieţii de emigrant, care au plecat în lume pentru a strânge banii necesari pentru a ajuta supravieţuirea celor rămaşi acasă. Cu toate acestea mulţi artişti, intelectuali şi-au încercat norocul în afara secuimii, în spaţiul cultural naţional, sau în afara acestuia. Spre deosebire de oamenii simpli, meşteşugarii din prima categorie majoritatea acestora nu s-au mai întors niciodatã, realizările lor spirituale au avut un impact foarte restrâns asupra culturii locale, opera lor fiind pierdută din punctul de vedere al celor rămaşi acasã, în cel mai bun caz având efect numai ca parte componentã a culturii universale, nicidecum ca parte a realizării culturii locale.
Date furnizate de Consiliul Judeţean
